De ce simt nevoia să-mi vorbesc și de ce răspunsul vine printr-o inițială întoarsă? Poate la mine nu mai are cine să răspundă de acolo. Poate aici e singurul răspuns care mai contează, poate am renunțat la perdele. Da, am renunțat la perdele, și acum privesc apusul ăsta roșu drept în față, cerul este liber. Mi-ar fi plăcut ca Mozart să fi fost mult mai trist decât concertul pentru pian.

Atâtea perdele aveți și veniți să mă priviți cu toții, iar eu nu am niciuna. Nici măcar acum. Sau poate mai ales acum, când ne-am văzut visele atingându-ne cuvintele. Eu și tu ne-am deschis ferestrele și toți iepurii au ieșit.  Eu și tu stăm față în față pentru ca literele să aleagă forma decorului pe care azi l-am acceptat.

ESTE. Am crescut. Până la urmă, societatea sunteți voi. Nimic idilic, nimic absolut. Un pic uman. Un pic failibil. Acum, mediul social ești tu, iar oglinda are ramă nouă, măsura, știu sigur, e a mea. Tot timpul dinainte, am purtat doar rame mari, serioase, impunătoare, credeam că asta se cere, voiam să fiu în acord cu piața, nedându-mi seama că măsurile prea mari deformează. Ce-a fost mai bun am păstrat în colțurile ramei noi; nouă și strâmtă. Ca să nu mai încapă nimic în afară de noi. Toate golurile, toate ploile, toate diminețile. Oglinda clară, oglinda aburită, oglinda regăsită. Eu și tu. Împreună. Noi. Refrenul e simplu, mi-aș dori să-l pot cânta mereu.

Și totuși, failibilul țipă. Orice întoarcere la ce-ți este propriu presupune o întâlnire. La mine a avut loc aici. (văd cum chenarul din dreapta clipocește: PUBLICĂ! ) Să mă vând din nou? Să dau click pe infatuarea umană și să mă impun vouă ca și cuvânt? Dacă unda ordonată a simțurilor cere acest spațiu pentru a fi emisă, atunci aleg acest spațiu al ordinii mele.

Altceva nu mai contează. Contează doar ecuația regăsirii; a fi conștient de sine.

Față în față cu ele, fețele.

De sub cupola minţii tale, ies rozătoarele de idei, acei şobolani ai cuvintelor care le macină plămânii până devin nişte cioturi ale existenţei tale interioare. Cu toate acestea, le iubeşti. Şi simt cum guşti metafora de dragul „putregaiului din spatele ochilor”, dinlăuntrul clopotului de sticlă, prin care simt din nou că te alinţi, lăfăindu-te în conţinutul său de prăpastie.

Te metamorfozezi constant aruncându-ţi eul ca zarul la un joc de noroc, între două identităţi, iubindu-ţi şi nordul şi sudul, şi succesul şi eşecul. Narcisismul tău transpare nu numai sub forma afirmării unui eu capabil, ci şi prin dăruirea ta abisală, prin cât de mult poţi să înfunzi hăul propriilor afecte. Aici ne întâlnim din nou, sub feminitatea silfidă a martiriului. Ne sacrificăm pentru iubirile, părerile şi trăirile noastre, într-o voluptate dulce cu care ne tratăm durerea şi respingerea.

Îţi spui întruna: „Exist. Exist.” Efluviul emoţiei ce însoţeşte gândul şi-ţi bate în sticlă: Dă-ţi voie prin mine să exişti. Dar noi mai mult ca oricând ne iubim frica, o personificăm şi ne-o însuşim ca pe un suflu colateral, un alter ego încăpăţânat să stăruie. Ne blochează cu un erotism masculin, un Johnny Panic ce ne seduce şi ne cenzurează, acoperindu-ne gurile, căuşul deschiderii în lume.

Când cuvintele noastre îşi recapătă demnitatea în ritualul rostirii, le mângâiem satisfăcute, ca pe nişte câini dresaţi ce au trecut obedienţi probele unui concurs. Îmi place să-mi imaginez că ele stau în jurul meu, ca animalele de companie, păzindu-mi momentul în care nu-mi va mai fi sete, când buzele mi se vor umfla, imposibil de a mai fi deschise, imposibil de a le smulge frica şi tăcerea.

Şi-atunci mă întorc la iluzii şi te găsesc ghemuită acolo şi plină de viaţă, şi-mi spun că dacă am fi o parte de vorbire, ne-am plia forma gurilor pe conjuncţia nesăţioasă, pe şi-ul mereu trăitor, ce leagă continuu de noi viaţa, şi pe mine de tine.

Imaginile mi se aruncă-n faţă ca ploaia pe acoperişuri, ce nu face decât să uzeze şi mai mult tencuiala unei memorii încremenite acolo, în pamântul ăla moale, expusă ştergerii propriei identităţi.
Memoria mea are doar sunete care-mi provoacă senzaţia aceea a inimii zgribulite ce face fiecare răsuflare să pară ultima. Sunetele îşi iau în serios ecoul, crispându-se într-un strigăt al conştiinţei pe când mă văd întorcându-le spatele anilor dintre noi, dintre mine şi ele, sunetele, sau poate, dintre mine şi o veche cunoştinţă, puiul de găină.
Pe Aleea Serii, copilăria mă atacă asemenea unui băştinaş iritat de prezenţa străinului. Mă atacă preventiv, în apărarea sunetelor, din teamă faţă de memoria mea influenţabilă care ar putea recicla totul cu prezentul ei schizofrenic.

Bineînţeles că-i binecuvântăm. Le ştergem emoţia prin ritualul spectatorului, al observatorului cuminte ce la finalul melodiei se transformă în cel mai crud judecător. Sentinţa lor e gradul aplaudat la care au reuşit să ne ridice, pentru ca noi să putem scăpa de propriile măşti, regăsindu-ne oameni. În fond, ne aplaudăm pe noi înşine, pentru putinţa de a scăpa de noi, cei mereu vizibili, mereu lucizi, analiştii pricepuţi ai existenţei oarbe.

Când privirea noastră o întâlneşte pe a lor, putem îndrăzni să ne lăudăm că am înţeles muzica. Piesa ca un acord tacit, sunetul ca schimb. Este lucrul translucid pe care-l împărtăşim o dată pe lună sau o dată pe an, când ne plictisim de luciditatea pragmatică a vieţilor noastre înspăimântător de goale, şi alegem să mergem la operă. Alegem contra naturii noastre, câteva ore de umanizare. Când lecţia e gata, primul pas ce probează drumul nostru înapoi la realitate e acelaşi care îţi potriveşte mintea ca alarma unui ceas, pentru a împacheta totul într-unul dintre sertarele memoriei.

Luciditate versus ignoranţă. Să fii un ignorant înseamnă să fi învăţat să-ţi apleci privirea numai asupra ce contează. Muzica te învaţă asta dacă nu eşti atent la ea. Sunetul e matroana care te întâmpină la intrare în bordelul care ţi-e sinele. E suficient ca o melodie să se audă, şi devii lumea tuturor posibilităţilor. În definitiv, asta e tot ceea ce face muzica să aibă calitate: puterea de a se face absentă. Ea e mâna pe care o apuci de emoţie pentru că, uitând de sunet, uiţi de frica pe care o ai faţă de tine, împăcându-te cu lumea pe care o porţi tăcând, pentru că nu exista nimic care să o facă să cânte.

Nu mai pot fi Ivan creat de Bogomolov. Împărăţia mea rămâne la marginea unui deal, unde mi-a rămas şi copilăria. Obrazul meu nu mai simte lovitura conştiinţei unei patrii de dragul ei. O voi vedea de dragul primilor paşi, de fiecare dată când voi simţi nevoia să-mi amintesc.

Eu nu mă mai scald în virtuţile apărătoare de origini. „Eu” a încetat să se mai privească prin „noi” pentru a-şi aminti de un rol presupus ce ar mântui viitorul. Din Ivan rămâne apartenenţa la un sine începător, la puiul de găină din trecut care-şi lăsa puful mângâiat de bătaia vântului, în propriul său ţarc, în propria sa ţară.

În ziua aceea a ales să-şi cânte rugăciunea cu voce tare, ca şi cum s-ar fi învins pe sine, s-ar fi eliberat de frica unui eu docil care i-a speriat revolta.  Amorţeala îi ajunge în tălpi şi îşi lipeşte corpul de balustrada caldă din primul vagon, umezită de transpiraţia cărnii unsuroase a zeci de călătorii subterane.

La prima strofă, îşi scoate puşca. Vreau să văd cum vă scurgeţi sudorile de teama  unei posibile ruşini faţă de inevitabilul că sunteţi încă umani, şi-a zis mai mult pentru sine, căci rugăciunea trebuie să se audă, iar răzbunarea trebuie să fie tăcută. Dar ei continuă jocul ignoranţei şi nimeni nu o priveşte cu seriozitate.

La a doua strofă, începe să-i ciuruiască. Pe mama, pe tata, pe femeia cu pantaloni roz, de ce poartă tocmai roz?, pe toţi care stau în faţă şi râd de stupizenia gestului ei pe care-l simte roz, tot roz, la fel de prostesc ca prima oară, când a vrut să omoare trei oameni. Acum s-a decis să omoare un  vagon, într-o după-amiază.

Gloanţele ţintesc în formă de romb piepturile pe care singuri şi le-au dezgolit, ca gestul să fie direct, irevocabil. Predarea lor îi intimidează revolta şi ar vrea să fugă, da, ce mult ar vrea, dar metroul nu a ajuns încă în staţie, se opreşte odată cu timpul şi cu destinele, între peroane, şi inopinant apare frica. Frica faţă de o nouă „ea”, o nouă metamorfoză ce i-ar capitula voinţa. Mai trage draga mea, trage din răsputeri, un univers întreg te-aşteaptă, un „eu” proaspăt pe care abia l-ai intuit. Dă frâu puterii să te abuzeze şi educă-ţi voinţa. Nu, nu-ţi fie jenă, eşti exact ca ei, şi astfel vei trage şi în tine, cu toţii suntem nişte negustori ai sinelui, hai să vindem până la ultimul suflet rămas intact, puşca e numai o formalitate, o să vezi, pielea goală nu mai ascunde nimic iar credinţa în suflet a apus demult.

We love the abuse because it makes us feel like we are needed, ţii minte, draga mea? Atunci când frica te face ştearsă, şi nu-ţi mai găseşti trăsăturile ţi-ai dori să fii iubită.

La a treia strofă se găsea pe sine urmând trotuarul drept, la lăsatul unui apus ce-şi impunea decorul ritualic, penibil de clasic pentru un început de seară ca acesta. Ar fi vrut să plouă, să curgă de pe ea noroiul şi sudoarea din lupta tocmai încheiată. S-a săturat să-şi aleagă zilele în funcţie de gândurile care îi cuprind mintea cu sârmă ghimpată purtătoare de jertfă.

Nu îşi va mai întoarce privirile până nu va traversa strada până la capăt. Iar când o va face, va fi ca să-şi privească mersul în abaterile metamorfozărilor ce vor completa odată cercul, pentru ca ea să ajungă să spună, la întregirea lui, Sometimes we walk like we were shot through our heads.

Azi, ascultam Chopin şi mă gândeam că ieri trebuia să mă vezi şi să-mi spui să mă ţin ca să nu cad.

Scândura a trosnit sub mine ca un măr copt, rupt în palmă, pregătit de consumare. M-am folosit de el cum te-ai folosi de un pian prăfuit de uitare, la care revii după mult timp ca să-i verifici funcţionalitatea. Mi-am legănat în el toate amintirile cu lumina galbenă din hol, ce îmi învingea teama de întuneric şi de gândaci, cu luna plină luminând prin frunzele-evantai ale viţei de vie, cu toate reveriile mele în care nu mă mai săturam să mă văd veşnic prinţesă. Tu dormeai demult, şi somnul tău veghea întreaga casă până când mă hotăram să renunţ la leagăn şi să mă culc.

Dar ieri a fost zi. Lumina mi-a adăpostit amintirile nocturne într-o coajă ca de ou de unde ulterior am ieşit noi, puii de găină, inseparabili din frica de o posibilă întoarcere în găoacea din care am ieşit. Prin tăcere, eu am trişat şi m-am reîntors la tine, la sâmburii de vişine pe care îi scoteai cu acul, la copilărie.

Nu, nu e vindecare. Nici nu mi-o doresc. Sunt două trepte de urcat de fiecare dată când vreau să mă amintesc fericită şi fără ele mi-aş lăsa tălpile să alunece. Şi-atunci va trebui să vii să mă vezi din nou, căci voi cădea în plin mers pe bicicletă, sustrasă îndârjirii tale de a mă proteja. Nu vreau să mă vindec, pentru că ar însemna să mă vindec de tine, şi nu am cum să uit de noi.