Despre ieri, în căutarea lui azi

Visul. Camerele din el. Şi uşile deschise. Mai ales ele. Mai ales decorul căruia îi lipsesc animatorii, atunci când visul nu rezumă decât căutarea lor.

Şi încercările, mai ales. Când devii unicul protagonist iar încăperile au uşile descuiate, ele devin singurele posibilităţi care ţi se oferă, dintre care numai una e pentru tine, numai una aşteaptă să fie deschisă. Mereu e aşa, dar parcă nu nimerim niciodată, pentru că nu există reguli. Pentru că nu e nimeni dincolo de uşă care să ne salveze dacă o ratăm pe ea, şansa.

În vis, trebuia să aleg. Şi-am amânat sfârşitul substituindu-mi teama prin somn. Am adormit în propriul meu vis cum te-ai opri din drumul propriei vieţi, obosind trăind.

De undeva ai apărut tu, trezindu-mă în toiul renunţării mele, neştiind de unde, neghicindu-mi posibilitatea de a te afla.

Era prea târziu când ai venit. Somnolenţa mea nega din instinct previzibilitatea cu care mi-ai dat sărutul părintesc. Şi ţi-am urât vitalitatea. Tăria ta de om energic cu care ai venit să-mi intimidezi reveriile mele de somnambulă. Eram contradicţia perfectă a gesturilor noastre, ale lui Eu şi Tu ce se afirmă în rivalitate.

În vis, m-am trezit când erai deja plecat. Şi ea, care era acolo de la-nceput, m-a grăbit. Ca şi când timpul nu mai voia să mi se ofere, să mă răsfăţ la începutul lui, din gelozia optării mele pentru un altul, pe care am ales să-l retrăiesc mental. E trecutul care îmi întrece prezentul, lăsându-mă undeva, suspendată între ce-am fost şi ce-am devenit, trăindu-le simultan pe amândouă. Niciodată un singur răspuns, mereu mai mult decât o singură soluţie.

Şi parcă ţi-am văzut rânjetul de trişor atunci când încercam să te adulmec, alegând pe rând, fiecare dintre uşile deschise, neştiind că de fapt, niciuna nu-ţi aparţine. Că tu eşti pentru că aşa am decis eu, nemaisăturându-mă de tine.

Pentru că amintirile cu tine sunt ca un parfum de prea multe ori uzat, pe care vrei să-l schimbi şi nu poţi, pentru că nu se mai termină. Cât de bine ar fi dac-am putea să ne alegem amintirile ca pe nişte prieteni, în funcţie de plăcerea pe care ne-o provoacă prezenţa lor.

Când am terminat de visat, mi-am dat seama că am înţeles. Şi ştiam. Era prea devreme când ai decis să pleci.

Convorbiri imaginare

Cuvintele vin spre mine gonind și le adulmec tăria; puterea lor de a-mi înlocui tăcerea ca obișnuință, că formalitate. Le cuprind pe toate într-un “cum ar fi” și le capitulez rostirea.
Pe întregul lor e scris deja, dinainte: Nu se cuvin. De parcă
le-ai fi știut deja, de parcă ar există ceva precum cuviință.
Să-ți știu mirosul e o familiaritate. Să te numesc, e o neşansă.
Și totuși, cuvintele vuiesc de pretutindeni, neștiind de unde să le iau, că își lipesc semnificațiile de pielea ta, iar eu rămân în muțenia goliciunii mele semantice.
Când se întorc spre mine, ele, cuvintele, sunt ace de cusut ce mă închid înlăuntrul lor cu mii de noduri de ată lungă.
Și-așa n-apuc să ți le spun, pentru că toate sunt doar convorbiri imaginare cu tine.

Consideraţii cotidiene

Oameni. Noi situaţii. Geamul care încadrează coroana unui copac. Povestea unei sinucideri ratate pe colţul noptierei. O parte nouă crescută în mine, ca un rol proaspăt , jucat şovăielnic şi imatur.

În afară de asta, obişnuinţa schimbării. Şi laolaltă cu ea, şi eu, prinsă în fluxul firescului la care am decis să mă înscriu.

Cine ar fi crezut că până şi liniaritatea necesită efort… Să fii printre ei, actuală, în promiscuitatea unei lumi totuşi anonime ţie, unde toţi se prezintă în fastul rolurilor alese.

Am ales din nou. Închei cu seriozitate ritualul. Îmi este teribil de greu şi uneori îmi detest masca. Masca mea în nuanţe gri, relativă, friabilă oricând mă trădează.
Dincolo de ea, rămâne posibilitatea. Dincoace, e totul. Un tot format din realitatea indusă şi speranţă.

Tu devii in ignoranţa depărtării tale. Eu simt că pot fi zilnic, în “acum-ul lor”, luptând cu un “nu încă” al meu. De altfel, întreaga-mi viaţă se petrece în dispoziţia trecătoare a lui “nu încă” tot mai glacial şi distant.

Întâmplare. Consumare. Realitatea, cât e ea de plină, de flexibilă… Câte roluri încap, câte măşti uzate de frica din şi dintre noi. Realitatea mea, când se loveşte de a ta, a altora, devine un stupid semn de întrebare într-o mulţime de imperative.

Lumea o împart în exclamaţii şi întrebări.
Cursa e aceeaşi, mi-e clar: de fiecare dată, mă abandonez semnului de întrebare.