Scurt monolog despre respiraţie

Astăzi, aş purta penis în loc de pantaloni. Astăzi mi-aş mângâia coapsele şi le-aş lăuda virilitatea. Astăzi, mi-aş alinta coastele, gâtul, aş băga o mână înăuntru şi mi-aş cuprinde între degete organele interne. Astăzi m-aş mângâia pe frunte şi mi-aş spune să am răbdare, căci noi organe se vor lăsa descoperite, noi orificii, noi forme vor creşte în mine, iar eu le voi lăuda. Şi-atunci, voi şti să-mi acopăr burta cu ambele mâini, pentru că acum ştiu că altfel, ele vor atârna ca nişte fetuşi sugrumaţi de propriile rădăcini. Astăzi mi-aş spune că atunci când va veni ziua aceea, mâinile vor îmbrăţişa, iar unghiile se vor înfige, şi toate vor aştepta ca gura să le hrănească.

Aş putea exersa de pe-acum, ziua ce va veni. De fapt, tot ce se întâmplă aici este plescăitul salivei -tot mai abundente- a acelei zile. Şi voi mesteca neîncetat, aş vrea să-mi spun. În aşteptarea seminţelor, a ţărânei , a căldurii.

Răspuns pe un ciot de hârtie

 

Da, mai ţin minte, trecutul are mereu o culoare mai vie, parcă eram fericită atunci, parcă atunci când mi-am creat lanţul, l-am făcut din plastic, la vremea aceea nu aducea cu metalul, parcă aveam mai multe cuvinte cu care să-l descriu. Sau poate că lucrurile par mai preţioase în forma lor trecută decât în cea prezentă. Ţin minte cum căutam oglinzi în care să ţi se vadă aripile, în care să am curajul să-mi arăt lanţul. Şi cu fiecare model în parte, aveam senzaţia că nu e doar o iluzie optică, da, rama era suficient de mare cât să ne cuprindă cu toate punctele cardinale, da, asta era reflexia pe care o doream, imaginea care să ne dezvăluie fiecare atom al iluziilor şi dezamăgirilor.

Atunci ne înşelam atât de uşor. Acum ne alegem cu grijă reflexiile. Acum…mi-am luat o altă oglindă. Îmi place forma ei, e aşa…îmbrăţişabilă. De altfel, numai în braţe o ţin. De atâta timp, mi-am legat cu lanţul, gâtul de ea. E mai confortabil. Aşa, ştiu că nu voi avea cum să-i dau drumul, sau să o scap. Din când în când…îmi intorc capul spre ea şi o privesc. Are o reflexie ciudată oglinda asta. Uneori, am impresia că seamănă foarte mult cu oglinzile vechi din casa bunicilor, în care mă uitam când eram mică, şi râdeam de modul în care mă deformau. Acum nu-mi mai vine să râd de distorsionările ei. Înainte să o privesc, mi-e teamă de modul în care mă voi vedea. Acum nu ne mai jucăm de-a v-aţi ascunselea, lanţul devine din ce în ce mai greu, atunci credeam că e din plastic, de ce credeam oare, asta? Nu, nu mai e o glumă.

Sunt şi momente în care mă văd foarte clar, îmi pot număra punctele negre de pe nas: nivelul ăsta al clarităţii, dacă există aşa ceva. Poate e şi vina mea, poate mă sperii de propria-mi schimonosire în faţa fricii. Sau poate ar trebui să mi-o apropii mai mult, să strâng lanţul mai mult, iar ea o să-mi arate o Veneră curată şi clară. Şi împăcată cu ceea ce vede. Poate…

Ţin minte toate astea, şi le-am dezvoltat tentacule noi, care se ascund în spatele oglinzii de fiecare dată când nu am chef să le văd, de fiecare dată când vreau să merg mai departe şi să-mi spun: nu e nimic, totul e ok.

Draga mea, totul e ok, şi ne prefacem că zâmbim.

 

 

PS: Aş vrea să vii să-mi scrii pe oglindă, cu ruj, ca-n copilărie, că nu am de ce să-mi fie frică.