Am și uitat ultima dată când am așteptat apusul. În partea cealaltă, peisajul nu era clar. Nu aveam contact vizual direct cu obiectul. Era acel copac cu care mă trezeam și adormeam și datorită căruia credeam că lumea exterioară avea mereu același chenar. Aici stau pe calorifer și îl văd în față, împrăștiat, roșu, el, apusul.

De ce simt nevoia să-mi vorbesc și de ce răspunsul vine printr-o inițială întoarsă? Poate la mine nu mai are cine să răspundă de acolo. Poate aici e singurul răspuns care mai contează, poate am renunțat la perdele. Da, am renunțat la perdele, și acum privesc apusul ăsta roșu drept în față, cerul este liber. Mi-ar fi plăcut ca Mozart să fi fost mult mai trist decât concertul pentru pian.

Atâtea perdele aveți și veniți să mă priviți cu toții, iar eu nu am niciuna. Nici măcar acum. Sau poate mai ales acum, când ne-am văzut visele atingându-ne cuvintele. Eu și tu ne-am deschis ferestrele și toți iepurii au ieșit.  Eu și tu stăm față în față pentru ca literele să aleagă forma decorului pe care azi l-am acceptat.