Identităţile noastre colcăie în forma dublă a gurii. Ale gurilor flexibile, cu buzele umezite de saliva ce înlesneşte curgerea cuvintelor, ale acelor cuvinte rotunde, sănătoase, gata să nască lumea prin împerecherea lor. Mai sunt gurile crăpate în lupta buzelor de a se alia într-un refuz verbal, uscate de lipsa cuvintelor, pustiite, pentru că gândul a încetat să le mai treacă pragul. Prin crăpătura acestor guri, tot ce va ieşi, va fi sub fumul unor lumânări stinse, ale unor vise amputate de frica destinului lor. Avem aceste guri şi locuim în ele ca-ntr-o vizuină.

De sub cupola minţii tale, ies rozătoarele de idei, acei şobolani ai cuvintelor care le macină plămânii până devin nişte cioturi ale existenţei tale interioare. Cu toate acestea, le iubeşti. Şi simt cum guşti metafora de dragul „putregaiului din spatele ochilor”, dinlăuntrul clopotului de sticlă, prin care simt din nou că te alinţi, lăfăindu-te în conţinutul său de prăpastie.

Te metamorfozezi constant aruncându-ţi eul ca zarul la un joc de noroc, între două identităţi, iubindu-ţi şi nordul şi sudul, şi succesul şi eşecul. Narcisismul tău transpare nu numai sub forma afirmării unui eu capabil, ci şi prin dăruirea ta abisală, prin cât de mult poţi să înfunzi hăul propriilor afecte. Aici ne întâlnim din nou, sub feminitatea silfidă a martiriului. Ne sacrificăm pentru iubirile, părerile şi trăirile noastre, într-o voluptate dulce cu care ne tratăm durerea şi respingerea.

Îţi spui întruna: „Exist. Exist.” Efluviul emoţiei ce însoţeşte gândul şi-ţi bate în sticlă: Dă-ţi voie prin mine să exişti. Dar noi mai mult ca oricând ne iubim frica, o personificăm şi ne-o însuşim ca pe un suflu colateral, un alter ego încăpăţânat să stăruie. Ne blochează cu un erotism masculin, un Johnny Panic ce ne seduce şi ne cenzurează, acoperindu-ne gurile, căuşul deschiderii în lume.

Când cuvintele noastre îşi recapătă demnitatea în ritualul rostirii, le mângâiem satisfăcute, ca pe nişte câini dresaţi ce au trecut obedienţi probele unui concurs. Îmi place să-mi imaginez că ele stau în jurul meu, ca animalele de companie, păzindu-mi momentul în care nu-mi va mai fi sete, când buzele mi se vor umfla, imposibil de a mai fi deschise, imposibil de a le smulge frica şi tăcerea.

Şi-atunci mă întorc la iluzii şi te găsesc ghemuită acolo şi plină de viaţă, şi-mi spun că dacă am fi o parte de vorbire, ne-am plia forma gurilor pe conjuncţia nesăţioasă, pe şi-ul mereu trăitor, ce leagă continuu de noi viaţa, şi pe mine de tine.