Imaginile mi se aruncă-n faţă ca ploaia pe acoperişuri, ce nu face decât să uzeze şi mai mult tencuiala unei memorii încremenite acolo, în pamântul ăla moale, expusă ştergerii propriei identităţi.
Memoria mea are doar sunete care-mi provoacă senzaţia aceea a inimii zgribulite ce face fiecare răsuflare să pară ultima. Sunetele îşi iau în serios ecoul, crispându-se într-un strigăt al conştiinţei pe când mă văd întorcându-le spatele anilor dintre noi, dintre mine şi ele, sunetele, sau poate, dintre mine şi o veche cunoştinţă, puiul de găină.
Pe Aleea Serii, copilăria mă atacă asemenea unui băştinaş iritat de prezenţa străinului. Mă atacă preventiv, în apărarea sunetelor, din teamă faţă de memoria mea influenţabilă care ar putea recicla totul cu prezentul ei schizofrenic.
