Îmi plâng clipele la mare ca pe nişte rude moarte care au luat pentru totdeauna toate minutele de familiaritate cu mine, toate momentele în care nu au fost altceva decât un prilej de răsfăţ personal. Îmi plâng de fapt, egoismul propriu de a-mi prelungi plăcerea, de a-mi ţine simţurile treze. Încă o dată. Înc-o muşcătură. Clipele cască gurile avide ale instinctelor, iar trupul atrage fructul oprit prin poftele-pradă. Gura ta îmi muşcă sfârcul drept şi cu fiecare gaură care-l mutilează, parcă îţi cresc alţi dinţi care pregătesc alte răni, alte semne care să imortalizeze clipa, care să deseneze gura ta ce ia forma sânului meu. Atunci am vrut să fiu masochistă si să retrăiesc clipa muşcăturii ca pe una ultimă şi singulară, să mi-o însuşesc ca pe ultima picătură de otravă înainte de final.
Dar tu voiai un altul. Mă căutai ca un câine rătăcit care-şi adulmecă hrana îngropată. Când m-ai găsit, te-am ţinut în mine cu membrele mele încleştate de corpul tău, şi de data asta tu erai prada, iar gura mea îţi multiplica clipele în prelungirea agoniei, batjocorindu-ţi dorinţa unui final numai al tău, egoist şi sec. Orgoliul clipelor mele ce-şi aşteptau consumarea nu-ţi valida finalul şi îl urăsc şi astăzi pentru uşurinţa lui. Mi-aş băga lichidul tău în venă, ca să ignor deziluzia unei suferinţe neîmpărtăşite. Mi l-aş băga pentru că Ofelia mi-e dragă şi vreau să-i vezi moartea ca pe un dar veninos ce-l face pe Hamlet să aibă remuşcări şi să poarte întreaga vină. Aş face asta pentru că sunt om, şi cer întâietate plăcerilor mele.